Inotul sincron

Acest sport reprezintă o ramură a nataţiei, fiind asemănător gimnasticii ritmice moderne sau patinajului artistic; se deosebeşte de acestea doar prin mediul în care se desfăşoară. Poate fi numit şi balet acvatic.

Calităţile celor care îl practică sunt multiple, sportivele trebuind să fie foarte bune înotătoare, gimnaste, cu calităţi fizice, ca: rezistenţă, mobilitate, îndemânare, viteză de execuţie şi cu calităţi morale deosebite, ca: voinţă, tenacitate, perseverenţă. De asemenea, trebuie să aibă un auz muzical foarte bun, un simţ al muzicii pentru a putea fi capabile să coordoneze mişcările cu linia melodică.

Plutirea, alunecarea şi echilibrul în apă se realizează printr-o muncă uriaşă, care are drept consecinţă o capacitate vitală excepţională, precum şi o elasticitate toracică foarte bună.

Acest sport a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, respectiv în anul 1899, în Anglia, fiind numit atunci înot ornamental. Primele demonstraţii au avut loc în Germania, în anul 1924.

Din anul 1930, au început primele întreceri, care s-au desfăşurat după reguli simple, fără acompaniament muzical, constând doar dintr-o serie de formaţiuni, parcă desenate în apă din corpurile înotătoarelor. Aceste formaţiuni se schimbau continuu, transformându-se în cerc, dreptunghi, romb, steluţe etc., încântând spectatorii.

Paralel cu execuţia în apă, la unele din întrecerile sportive ale anului 1934, la Chicago s-a folosit acompaniamentul muzical. Apariţia muzicii a impulsionat foarte mult acest sport. Astfel, în anul 1945, a avut loc primul campionat naţional al SUA, iar în anul 1958, primul concurs internaţional la Amsterdam (Olanda), cu participarea a          9 echipe reprezentative de ţări. În acelaşi an, a luat fiinţă Comitetul Internaţional de înot artistic (sincron), în cadrul FINA.

În România, primele apariţii sunt semnalate în anul 1954 şi au continuat până în 1957, când, datorită cheltuielilor mari legate de asigurarea unui bazin, a echipamentului, a muzicii, combinate cu imposibilitatea de a vedea mişcările sub apă, acest sport a fost abandonat.

Desfăşurarea întrecerilor la înotul sincron reprezintă un adevărat spectacol, prin coloritul costumelor şi al jocurilor de lumini care dau concursurilor un farmec deosebit.

Programul cuprinde:

  • probe individuale (solo);

  • probe pe perechi (duo)

  • probe pe echipe, formate din 4 sau 8 componente.

Bazinele de înot unde se desfăşoară competiţiile trebuie să aibă o apă foarte curată, pentru a se putea observa mişcările sub apă. Bazinul trebuie să fie pătrat, cu latura de 12 m şi cu o adâncime de minim 3 m. Bazinele sunt dotate cu o staţie muzicală subacvatică. Fiecare probă este compusă din două părţi:

  • partea impusă, cu 5 figuri obligatorii;

  • partea liberă, care poate avea un număr nelimitat de figuri

Durata unei execuţii este pentru programul individual de 3 minute şi 30 sec., pentru duet – 4 minute.

Programul executat de o echipă durează 15 minute, fiecare perioadă incluzând şi 15 sec. de execuţie pe uscat.

La executarea figurilor impuse, costumul  nu mai este obligatoriu  negru cu cască albă, iar la figurile libere, costumaţia este la alegere. Înotul artistic (sincron) cuprinde figuri armonioase (impuse şi libere), legate între ele cu ajutorul unor elemente de vâslit, executate cu braţele şi propulsia picioarelor, în procedeele de înot craul, bras, spate şi fluture. La toate procedeele de înot, capul este în permanenţă peste nivelul apei, la aceeaşi înălţime, pentru a auzi bine muzica şi pentru a evita mişcările laterale. Respiraţia se efectuează fără zgomot, evitându-se formarea bulelor de aer. În timpul expiraţiei sub apă, de cele mai multe ori se lucrează în apnee, sportivele având chiar o clemă prinsă de nas, pentru a nu tulbura apa.

Mişcările trebuie să se execute cu mare amplitudine, ritmic, elegant, fără stropituri. Acţiunea picioarelor se execută la suprafaţa apei, exceptând schimbările de poziţie. De obicei, braţele trebuie să fie apropiate de corp, palmele fiind cele care asigură deplasările înainte sau înapoi.

Poziţiile de bază sunt:

  • culcat pe spate cu braţele lipite de corp şi culcat pe piept cu braţele întinse în sus.

Poziţiile derivate sunt:

  • culcat cu faţa în sus, culcat pe o latură, cu un genunchi îndoit, cu un picior întins la verticală, cu ambele picioare întinse la verticală;

  • poziţia verticală cu capul în jos (imitând stândul pe mâini);

  • poziţia de echer, înainte şi înapoi;

  • poziţia de şurub, efectuată în poziţie verticală, cu capul în jos, corpul rotindu-se în jurul axei sale ( 180º – 360º);

  • mişcări sub apă, imitând traseul unui cerc, înainte, înapoi, cu diferite mişcări de picioare;

  • mişcări în poziţie de sfoară, menţinute foarte sus;

  • ieşiri din apă, în poziţie verticală, cât mai sus, cu diferite poziţii de picioare şi braţe

Imaginaţia profesorului (antrenorului) poate îmbogăţi varietatea acestor programe cu elemente originale. Mişcările sunt notate cu un coeficient de dificultate între 1,7-2,2.

Execuţia concurentelor, la fiecare probă, va fi apreciată prin note de la 0-10, folosind şi jumătate de punct. Media notelor date de arbitrii se înmulţeşte cu coeficientul de dificultate. Notarea se face ţinând cont de:

  • sincronizarea mişcărilor între sportive şi cu acompaniament muzical;

  • aspectul coregrafic al mişcărilor şi figurilor;

  • originalitatea compoziţiei; – execuţia procedeelor de înot.

La înotul sincron, în ultimii ani, rezultate de excepţie au obţinut sportivele din Rusia, Japonia, America, Olanda, Franţa, Anglia şi Italia, care au prezentat compoziţii originale, executate la un înalt grad de măiestrie sportivă.

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.