Principalele procedee de salvare

Principalele metode de salvare

Priza la cap: Acest procedeu este cel mai simplu când victima este liniştită.

Salvatorul apucă cu ambele mâini faţa victimei. Degetele vor cuprinde maxilarul inferior, înotând pe spate cu ajutorul mişcărilor de picioare bras sau over. El se utilizează când victima este aproape inconştientă, plutind la suprafaţa apei, iar salvatorul prin mişcări puternice de picioare, pe sub acesta, va căuta să-l împingă mereu spre suprafaţă.

Priza pe sub o axilă: Ea este utilizată când victima se zbate, fiind pe spate cu faţa afară din apă.

Salvatorul îşi va trece braţul drept, peste pieptul acesteia până sub axila sa stângă, apucându-i acest braţ şi imobilizându-l, apoi va înota cu mâna liberă, iar din picioare va executa mişcări de craul sau de bras. Poziţia salvatorului faţă de înecat este laterală, obligatorie.

Varianta prizei de mai sus, cu imobilizarea ambelor braţe. Salvatorul îşi va trece braţul drept pe sub axila braţului drept al accidentatului şi-l va apuca pe la spate şi de antebraţul stâng. Salvatorul se va aşeza cu partea braţului său mai puternic, lateral faţă de înecat, pentru a-l imobiliza. Transportul este identic cu cel descris mai sus.

Priza pe sub ambele axile. Înecatul este agitat, având faţa în sus şi gura la suprafaţă. Salvatorul se va plasa în spatele său, apucându-l cu ambele mâini de sub axile, pentru a-l imobiliza şi apoi va înota pe spate cu mişcări de picioare craul sau bras.

1. Procedee de forţă majoră. Dacă victima este foarte agitată este dificil de aplicat una din metodele de mai sus. În această situaţie, cea mai indicată manevră va fi scufundarea salvatorului împreună cu victima. Aceasta nemaiavând aer, va slăbi strânsoarea şi va da drumul salvatorului, încercând să ajungă la suprafaţă ca să respire. Înainte de scufundare, salvatorul va inspira puternic.

2. Dacă accidentatul îl prinde pe salvator din faţă, acesta, printr-o zvârcolire bruscă, îşi va elibera braţele, împingându-l cu palmele pe sub bărbie şi, dându-i capul înapoi, îşi va strânge la piept picioarele, punându-i tălpile sau genunchii pe torace şi astfel îndepărtându-l.

3. Când înecatul îl va prinde pe salvator din spate, acesta se va grupa şi răsturna înainte, întorcându-şi victima cu capul în jos şi apoi aşezându-i tălpile pe abdomen, execută o împingere puternică cu picioarele, pentru a-l îndepărta.

4. În situaţie limită, când salvatorul nu se poate elibera din strân-

soarea înecatului, îi va aplica acestuia o lovitură puternică cu pumnul, cotul, genunchiul, piciorul sau capul pentru a-l linişti, ca astfel să-l poată salva.

În toate situaţiile descrise mai sus, după ce salvatorul a reuşit  să-şi îndepărteze victima, se apropie cu grijă de ea şi-o transportă spre mal, folosindu-se de procedeele descrise mai sus.

Pe mal, victima va fi transportată de regulă pe umăr, spre un loc liniştit sau spre punctul sanitar (dacă există), unde-i va da primul ajutor.

• Dacă victima nu şi-a pierdut conştienţa, este dezbrăcat urgent de lucrurile ude şi şters energic cu un prosop, apoi îmbrăcat cu haine uscate sau învelit bine. Dacă este posibil, se recomandă a i se da un ceai cald, după care va fi transportat obligatoriu la o unitate sanitară apropiată, spre a se evita complicaţiile ce pot apărea ulterior.

• Dacă înecatul şi-a pierdut cunoştinţa, se iau primele măsuri, până la venirea medicului, care trebuie să fie simple, rapide şi eficace. Va fi aşezat cu faţa în jos, cu capul în hiperextensie şi i se vor curăţa căile respiratorii de secreţii, ierburi, alge etc. Această operaţie se va realiza cu ajutorul degetelor învelite într-o batistă. Gura fiindu-i încleştată, i se va deschide forţat, prin tragerea maxilarului uşor înainte şi în jos, cu amândouă mâinile, apoi i se va scoate limba şi i se va lega cu o batistă sub bărbie şi între dinţi i se va pune o bucăţică de lemn pentru a-i menţine gura deschisă, după care i se va scoate apa din stomac prin următoarele procedee:

1. Se apucă înecatul de picioare (având faţa spre picioarele sal-

vatorului) şi va fi învârtit pe loc;

1. Salvatorul stă pe un genunchi, ţinând înecatul pe umerii săi în

aşa fel încât capul şi corpul să atârne sprijinite pe spatele său (procedeul profesorului Teodor Spânu).

În această poziţie, salvatorul se va învârti în cerc, în ritm de 60-80 paşi pe minut, stimulând circulaţia sângelui spre cap. După curăţirea căilor respiratorii şi scoaterea apei din plămâni şi stomac, se va trece la manevrele de respiraţie artificială:

• prin acţiune externă, folosind mişcări care lărgesc şi micşorează cutia toracică, pentru a favoriza pătrunderea aerului în plămân şi apoi a-l evacua;

• prin acţiune internă, adică insuflarea directă a aerului în plămân, eventual cu ajutorul unor aparate speciale. Timpul util de intervenţie trebuie să fie sub 6 minute de la începerea tulburărilor provocate de înec.

Reanimarea trebuie să urmărească:

1. oxigenarea organismului;

2. susţinerea sau restabilirea funcţiilor vitale;

3. menţinerea funcţiilor restabilite.

Acţiunile pentru restabilirea activităţii cardiace, restabilirea circulaţiei şi a respiraţiei normale, trebuie să fie aplicate chiar dacă accidentatul nu mai dă semne de viaţă.

Pentru reanimare, recomandăm următoarele metode şi tehnici cunoscute:

Metoda Silvester

Înecatul este culcat pe spate cu un sul de îmbrăcăminte sub cap şi omoplaţi. Cel care efectuează manevrele de respiraţie se aşază pe genunchi (sau pe unul singur) la capul înecatului. Se apucă braţele de articulaţia pumnului, salvatorul executând o mişcare semicirculară, de extensie, până când braţele ajung în prelungirea corpului înecatului şi lateral de salvator. Prin aceasta, cutia toracică se dilată, uşurând pătrunderea aerului în plămân. Apoi se duc braţele îndoite pe torace şi salvatorul apasă cu forţa sa pe toracele înecatului. Prin această mişcare, cutia toracică se comprimă, permiţând evacuarea aerului din plămân. Ritmul optim este de 8-10 mişcări de respiraţii pe minut.

Această poziţie este absolut obligatorie.

Metoda Schaffer

Înecatul este culcat cu faţa în jos, cu capul răsucit spre stânga, având mâinile în dreptul feţei. Cel care execută manevrele de respiraţie stă deasupra înecatului, cuprinzând între genunchi picioarele acestuia. Din această poziţie, se execută o compresiune asupra toracelui cu mâinile aplicate pe partea posterioară a acestuia. Salvatorul apasă cu greutatea sa toracele înecatului, având braţele întinse, trunchiul aplecat înainte şi genunchii pe sol. Cu ajutorul acestei presiuni, se realizează expiraţia. Inspiraţia se obţine prin revenirea salvatorului cu corpul în poziţie verticală, ca la început, desprinzând relaxat mâinile de pe toracele victimei. Toracele revine prin elasticitatea sa. Ritmul este de 12-13 mişcări pe minut.

Insuflarea aerului direct în plămânii înecatului

Este metoda cea mai modernă, se face gură la gură sau gură la nas.

Poziţia înecatului este culcat pe spate, capul întors pe o parte, pentru a permite evacuarea secreţiilor. Salvatorul se aşază la capul victimei şi se vor face câteva insuflaţii aşezându-i capul şi gâtul în hiperextensie.

Tehnica respiraţiei gură la gură

Între gura salvatorului şi a înecatului se poate pune un tifon, o batistă etc. Se insuflă aer în gura victimei, strângându-i nasul cu degetele sau o pensetă. Ritmul manevrei este rapid la început, apoi se ajunge la 10, 20 insuflaţii pe minut.

Uneori, insuflarea aerului se face pe nas. Şi într-un caz şi în celălalt, necesitatea insuflării aerului cu putere este obligatorie. Aceste metode au şi neajunsuri, în sensul că aerul pătrunde direct în stomac. Ajungerea aerului în plămânii înecatului se poate recunoaşte prin dispariţia cianozei.

Insuflarea de aer cu ajutorul aparatelor se va executa numai de către persoane calificate.

Sunt cazuri când se impune şi masajul cardiac extern. Poziţia victimei este de culcat pe spate, de preferinţă pe un plan dur. Masajul se realizează prin presiuni ritmice, orientate dinainte spre înapoi, efectuate puternic cu podul palmei pe stern. Se execută numai în expiraţie. Ritmul este de 60 presiuni pe minut. Se va executa energic, până la apariţia pulsului şi a tensiunii arteriale. Regula de bază este ca toate aceste încercări de salvare a vieţii unui înecat să se facă intens şi cu conştiinciozitate, până când medicul constată moartea.