Salvarea de la inec

SALVAREA  DE  LA  ÎNEC 

Înotul aplicativ utilitar a fost dezvoltat din timpuri străvechi, în cadrul unor activităţi ca: pescuitul în adâncime (corali, bureţi), transportul obiectelor prin apă, salvarea de la înec, înotul îmbrăcat, traversarea apelor. Cele mai vechi procedee de înot utilitar sunt cele populare, uşor de însuşit, apărute din nevoia oamenilor de a face faţă cerinţelor aspre ale vieţii.

Câineasca. Este un procedeu popular pe care oamenii l-au folosit imitând înotul câinilor. La acest procedeu, faza aeriană a braţelor lipseşte, braţele trag sub suprafaţa apei în mod simultan, apucând apa dinainte sub piept. Picioarele îndoite execută fie o mişcare alternativă, fie o bătaie simultană. Capul se menţine la suprafaţă, uşurând astfel respiraţia.

Voiniceasca. La acest procedeu, mişcarea braţelor este asemănătoare ca la craul, iar mişcarea de picioare este asemănătoare procedeului bras. Corpul parcă se avântă peste apă, deplasarea efectuându-se în salturi. Prin acest procedeu se pot înfrunta valurile şi curenţii de apă, capul menţinându-se de asemenea la suprafaţă.

Overul (indiana) este procedeul de înot cu cel mai larg rol utilitar. Se execută din poziţia întins pe o latură, un braţ va trage apa din poziţia îndoit pe lângă corp, pornind din dreptul pieptului înapoi spre şold, în timp ce pe celălalt braţ se va aluneca în poziţia întins. Amândouă braţele sunt sub apă. Picioarele execută o mişcare de forfecare în lateral. Respiraţia se face la suprafaţa apei. Acest procedeu oferă o alunecare foarte bună, fiind folosit pe distanţe lungi, la salvarea de la înec şi în cazul înotului îmbrăcat.

Brasul pe spate. Este asemănător procedeului de înot bras, dar se execută în poziţia pe spate. Respiraţia este liberă la suprafaţă. Acest procedeu, de regulă, este utilizat pentru odihnă.

Înotul pe sub apă. Alături de caracterul său sportiv are un puternic rol aplicativ. Această formă de înot se învaţă paralel cu învăţarea înotului propriu-zis. Tehnica folosită la înaintarea subacvatică, cu aparate şi fără aparate, este tehnica procedeului de înot bras.

Sub apă uneori se mai poate înainta cu corpul şi braţele întinse, executând mişcarea picioarelor de delfin sau craul.

La înotul subacvatic, capacitatea vitală a sportivului are un rol foarte important, ajutându-l să stea cât mai mult timp sub apă; în mod normal, acest timp nu-i recomandat să depăşească 1-2 minute.

Sportivii hawaieni au realizat recorduri de peste 6 minute. Limitele individuale trebuiesc cunoscute de către fiecare sportiv. Un amator se poate scufunda până la maximum 3-4 m. Recordul lumii de scufundare liberă, cu aparatură specială, se apropie de 100 m adâncime.

Antrenamentul menţinerii respiraţiei se face pe uscat, iar în apă în mod gradat şi sub supravegherea profesorului. Uneori, pentru mărimea vitezei de înaintare se folosesc ochelari, mască pentru faţă şi labele de cauciuc.

Înotul subacvatic se utilizează pentru căutarea anumitor obiecte, salvarea înecaţilor, a efectuării unor lucrări sub apă etc.

Rămânerea îndelungată sub apă dăunează, deoarece se poate provoca o mare datorie de oxigen, care poate duce la apariţia bolilor cardiace. La o adâncime mai mare de 5 m, dacă apar dureri în urechi şi senzaţii de sufocare, ieşirea la suprafaţă este obligatorie.

Procedeele mai sus enumerate s-au dezvoltat o dată cu ocupaţiile obişnuite ale oamenilor din timpuri foarte îndepărtate (pregătirea militară, navigaţie, pescuit etc.).

Aplicaţii ale acestor procedee

Procedeele mai sus enumerate se pot folosi la:

• Scufundări pentru recuperări de obiecte;

• Traversările apelor atunci când nu sunt bărci sau plute – utilizându-se unul din procedeele de înot cunoscute.

Pentru a traversa fără accidente un râu, este absolut necesar să se studieze: cursul de apă, natura fundului, adâncimea şi viteza apei. Înotătorii buni îi vor ajuta pe cei slabi.

• Transportări uşoare – îmbrăcămintea proprie poate fi transportată pe cap, sub forma unei bocceluţe, legată sub bărbie. Procedeul de înot indicat în acest caz fiind brasul şi voiniceasca.

Un obiect de dimensiuni reduse îl transportăm folosind procedeul over, înotând cu o singură mână (aceea care efectuează mişcările sub apă) şi cu cealaltă mână se ţine obiectul deasupra apei.

Oamenii care au obosit în timpul înotului pot fi transportaţi astfel: cel obosit se va sprijini cu o mână sau două pe umerii unui înotător. Fiind astfel remorcat, cel obosit va ajuta înaintarea bătând doar din picioare craul sau bras. În acest timp va inspira şi expira, rar şi profund.

Cel obosit poate fi transportat de către doi oameni, care înoată paralel la o distanţă de 1 m unul faţă de celălalt. El se va sprijini cu o mână pe umărul unuia şi cu cealaltă mână pe umărul celuilalt, executând mişcări lente de picioare craul sau bras. Înotătorii care transportă pe cei obosiţi se vor deplasa înotând bras complet. Nu sunt recomandate traversările de ape dificile. La ieşirile în largul mării sau lacurilor, se vor lua unele materiale ajutătoare, ca: saltele pneumatice, mingii, camere de bicicletă, materiale ajutătoare din plastic gonflabile, colaci, improvizaţii din plute, scânduri, buşteni etc. Ele trebuie verificate înainte de le folosi, pentru a fi corespunzătoare menţinerii integral sau parţial a greutăţii de transportat. Nu se va intra în mare atunci când sunt valuri mari. Pe valuri mici, se înoată sub creasta lor, ţinând cont de curentul apei. Nu se va înota în locurile în care valurile se sparg de stânci sau ziduri.

Cum sa salvezi pe cineva de la înec?

Aceasta reprezintă acţiunea prin care se încearcă salvarea celui în pericol de a-şi pierde viaţa prin înec. La noi, pe litoral şi la unele ştranduri organizate, serviciul de salvare Salvamarul asigură securitatea oamenilor contra înecului, acordând primul ajutor şi aplicând măsuri terapeutice eficiente, pentru readucerea la viaţă. Cum însă marea majoritate a celor care înoată în toate apele curgătoare, lacuri, bazine de acumulare etc. n-au nici o protecţie organizată, este bine să fie iniţiaţi în modul în care îşi pot salva semenii de la înec.

Înecul este un accident care se poate produce din următoarele cauze: epuizare morală (frica de apă), epuizare fizică, stări epileptice, crampe musculare, traumatisme, lovituri în diferite părţi ale corpului, luxaţii, stop cardiac etc.

Cauzele înecului:

• Asfixierea, înţelegând prin aceasta blocarea căilor respiratorii; ca urmare, oxigenul nu mai poate fi asimilat, mărindu-se astfel cantitatea de bioxid de carbon în sânge, ceea ce duce la distrugerea substratului anatomic (eritrocite) cu care hemoglobina se leagă organic printr-un proces fiziologic.

• Înghiţirea de apă care pătrunde pe căile respiratorii, adăugând la asfixiere şi diluţia sângelui (hemoliza). Pătrunderea apei pe căile respiratorii este urmată de un edem pulmonar acut, care de obicei este fatal. Moartea se produce ca rezultat al fibrilaţiei ventriculare.

După aspectul exterior al înecatului, se disting două tipuri: – înecatul palid, este cel care nu a înghiţit apă;

– înecatul cianotic, este cel care a înghiţit apa care i-a pătruns în plămân, stomac, iar la nivelul gurii prezintă o spumă rozacee – semn al edemului pulmonar.

Recuperarea victimelor de la înec se face prin instituirea imediată şi promptă a măsurilor de salvare.

Procesul salvării unui om de la înec, poate fi împărţit în 3 etape:

1. apropierea de cel înecat;

2. apucarea victimei şi transportarea ei prin apă spre mal; 3. primul ajutor şi reanimarea.

Salvatorul trebuie să înoate bine şi să cunoască metodele de salvare. Înainte de a intra în apă se va dezbrăca de haine, se va descălţa, apelând la cei din jur (dacă aceştia sunt), în eventualitatea unui ajutor în plus. Se va deplasa înotând spre cel în pericol, cât mai repede, cu mult calm, sânge rece şi hotărât, fără a intra în panică. Apropierea de cel înecat se va face pe la spatele lui, deoarece, zărindu-l pe salvator, acesta va căuta să se agaţe de el. Pentru apucarea şi transportul celui ce se îneacă, exemplificăm câteva metode de prindere şi transport.

Indiferent de procedeul de transport folosit, accidentatul trebuie să fie transportat în poziţia pe spate, cu faţa afară din apă, pentru ca acesta să poată respira. Când apropierea nu se poate face din spate, salvatorul îl va apuca pe înecat de talie şi-l va întoarce cu faţa deasupra apei. Când victima este scufundată, salvatorul se va scufunda spre fundul apei, fără a o tulbura, pentru a vedea cât mai bine şi astfel să-l poată aduce la suprafaţă. Când înecul se produce într-o apă curgătoare, salvatorul va alerga pe mal, sărind în faţa celui în pericol pentru a-l prinde, utilizând una din procedeele de salvare mai jos menţionate.