Istoricul inotului

Înotul în România

Evoluţia înotului la noi în ţară a fost legată de construcţia bazinelor de înot. În anul 1880 s-a construit primul bazin în Bucureşti, al Societăţii Tirul, de dimensiuni mici, aparţinând primei Şcoli de înot; primul concurs s-a desfăşurat în anul 1888. Deşi au apărut centre de înot la Timişoara, Arad, Lugoj, Constanţa, nu se poate vorbi de înot ca sport, decât după primul război mondial. În această perioadă de incertitudine, s-a desfăşurat, în anul 1912, prima ediţie a concursului de fond pe Dunăre, între Măcin şi Ghecet, pe o lungime de 13 km, păstrată şi după război. În prima etapă a evoluţiei înotului în ţara noastră, întrecerile s-au desfăşurat pe distanţe variate, 30, 60, 90, 300m, în bazine de dimensiuni neregulamentare. A existat şi o comisie de nataţie care s-a ocupat de organizarea primului campionat naţional, precum şi de întâlnirea internaţională între oraşele Cluj şi Budapesta, în anul 1925. O dată cu construirea unor noi bazine la Cluj, Galaţi, Craiova, Brăila, numărul competiţiilor a luat amploare. Evenimentul deosebit al anului 1929 a fost darea în folosinţă a bazinului Kiseleff (azi Ştrandul Tineretului) din Bucureşti. Prima competiţie la care participă şi femeile este legată de inaugurarea acestui minunat bazin; probele de concurs au cuprins distanţe mai mari, respectiv 100m liber, bras, spate, 400, 1500m liber bărbaţi, 200m bras femei şi ştafeta de     3 x 100 mixt bărbaţi.

Etapa a doua a dezvoltării înotului s-a legat de apariţia FEDERAŢIEI ROMÂNE DE NATAŢIE, în anul 1930, ca organ de conducere al nataţiei. Numărul întrecerilor sportive, al probelor de concurs, al întâlnirilor internaţionale, a crescut de la an la an. A apărut un nou centru important al nataţiei la Eforie, o dată cu construirea bazinului de înot, în anul 1935, care a devenit baza de pregătire a studenţilor de la O.N.E.F. (astăzi A.N.E.F.S.).

Perioada 1937-1940 a însemnat un sensibil regres al nataţiei, datorită condiţiilor deosebite economice şi politice ale ţării. În timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea competiţională a fost întreruptă. După anul 1946, s-au reînfiinţat concursurile inter-oraşe şcolare, regionale, sindicale, iar concursurile internaţionale s-au reluat. România a participat la campionatele balcanice, dominând ani de zile această întrecere.

În anul 1956, câţiva înotători au participat la J. Olimpice de la Melbourne, unde cel mai bun rezultat l-a avut Maria Both, locul 9 în proba de 100m spate. Locuri fruntaşe au obţinut şi alte sportive la diverse campionate: Sanda Iordan, locul I la Universiada de la Sofia în proba de 200m bras, 1961, Geta Cerbeanu, locul II la campionatele europene de juniori, 1967, Carmen Bunaciu la 100m spate, locul III la campionatele mondiale, 1982.

Ultima etapă în evoluţia înotătorilor noştri poate fi menţionată după anul 1980, când rezultatele au fost cu mult superioare celorlalţi ani. Centrul de înot de la Baia Mare a devenit puternic datorită rezultatelor de excepţie ale unor înotătoare. Astfel, Pătrăşcoiu Anca a obţinut locul III, în proba de 200m spate, la J. Olimpice de la Los Angeles, 1984, iar Noemi Lung obţine mai târziu, în anul 1988 – la   J. Olimpice din Seul, locul II în proba de 400m mixt şi locul III în proba de 200m mixt; mai târziu, Nicolae Butacu a obţinut un rezultat de excepţie, în 1995, la Campionatele Europene din Viena – locul II în proba de 200m spate. Cel mai bun rezultat rămâne locul III, obţinut de componenţii echipei de ştafetă 4 x 100m liber la Campionatul Mondial, ţinut la Rio de Janerio, 1995, toţi cei 4 componenţi, Nicu Ivan, Nicolae Butacu, Petcu Răzvan, Alexandru Ioanovici, au coborât sub graniţa celor 50” la 100m liber.