Istoricul inotului – proverbe

Diogenian, scriitor grec din sec. II e.n., a înregistrat următoarea zicătoare: Omul fără educaţie este acela care nu ştie nici să scrie, nici să înoate. (Palestrica, pagina 100).

Scriitorul Teodor Mazilu arată că vechii greci priveau cu egală ironie pe cei care nu ştiau să înoate şi pe cei care nu ştiau să citească.

Înotul se confundă cu apariţia umanităţii. El a fost prezent în toate timpurile şi la toate popoarele. Istoria şi etnografia ne oferă date pentru documentare, cât şi pentru înţelegerea fenomenului exerciţiilor fizice.

Cea mai veche ilustraţie, din anul 9000 î.e.n., cu privire la arta înotului, s-a găsit în desenele murale, într-o grotă din deşertul Libiei.

Din studiul hieroglifelor egiptene, între anii 3300 î.e.n. şi 525 î.e.n., când aceştia au fost cuceriţi de perşi, reiese că se practica un înot în care apa era împinsă cu mişcarea alternativă a braţelor. La fel înotau şi asirienii, lucru dovedit de o frescă din palatul Ninive, capitala Asiriei. Hawaienii, în salba de insule unde locuiau, erau foarte buni înotători şi scufundători, rezistând 3-4 minute sub apă. În Grecia Antică, înotul era considerat sport naţional, fiind cunoscut chiar şi de către femei.

La spartani, înotul intra în educaţia tinerilor, ei având un cult pentru frumuseţea fizică. Grecii orăşeni înotau în bazinele gimnaziilor sub supravegherea pedotribilor, legându-şi de corp bucăţi de plută ori băşici pline cu aer. Având marea aproape, înotul era folosit mult în scop utilitar. Ei se scufundau pentru pescuitul coralilor, bureţilor, stridiilor etc., pentru controlul  şi repararea chilelor vaselor, ceea ce necesita reţinerea respiraţiei mult timp sub apă.

La romani, înotul se va dezvolta îndeosebi în mediu militar, sub formele sale aplicative: treceri de râuri, transportări de obiecte etc. Ei au adaptat palestrele greceşti la gustul lor. Primul bazin de înot l-au construit în sec.IV î.e.n. şi ne-au lăsat vestitele terme (bazine) cu apă caldă. Baia reprezenta gimnaziu, club şi for, prilej de a schimba idei politice şi de a-şi petrece timpul în mod cât mai plăcut. Piscinele erau cu apă caldă, călduţă şi cuprindeau saloane de odihnă, saune, duşuri etc. La Roma (sec.IV e.n.), existau 854 de băi, separate pentru plebe şi separate pentru patricienii bogaţi. Sunt cunoscute băile lui Caracalla (împărat roman între anii 211-217) şi termele lui Diocleţian (împărat roman între anii 286-305), întinse pe o suprafaţă de 13 ha.

La greci, înotul nu figura în probele Jocurilor Olimpice, care au fost iniţiate în anul 776 î.e.n. şi au fost desfiinţate în anul 394 e.n., de către împăratul Teodosiu I.

Jocurile se desfăşurau în dumbrava sacră numită Altis, un spaţiu înconjurat de zid. Punctul central era vechiul altar al lui Zeus, patronul jocurilor. Statuia lui era construită din aur şi fildeş, executată de celebrul Fidias, fiind una din cele 7 minuni ale antichităţii. Alături era măslinul sacru sădit după tradiţie, de Hercule, din ramurile lui făcându-se coroniţe învingătorilor. În jurul templului se găsea un oraş de temple, altare, statui închinate zeilor, bazine care însumau un ansamblu arhitectonic uluitor. Dincolo de zid urmau construcţia palestrelor, stadionul şi hipodromul. După această perioadă de avânt şi apreciere a exerciţiilor fizice, a urmat o perioadă de declin, o dată cu intrarea în Evul Mediu. În această perioadă, educaţia religioasă şi-a pus amprenta pe întreaga societate. Tertulian Quintus Septimus Florens (aprox.160-aprox. 220), teolog creştin obscurantist, susţinea că „exerciţiile fizice sunt opera diavolului”.

Clasele conducătoare au interzis practicarea înotului şi folosirea apei pentru scăldatul în aer liber. El va fi menţinut totuşi în pregătirea militară, la traversarea apelor, pe atunci neexistând poduri. Înotul face parte din cele 7 îndeletniciri cavalereşti: călăria, înotul, mânuirea armelor, aruncarea, lupta, viaţa la curte şi turnirul.

Biserica a protejat instituţia cavalerească, deoarece urmărea să o atragă de partea sa, aceasta fiind un puternic instrument de luptă.

O serie de pedagogi, filosofi şi scriitori s-au opus spiritului dogmatic din timpul orânduirii feudale. Printre ei se numără: Vittorino di Rambaldoni da Feltre (1378-1446), pedagog italian, care a recomandat, alături de alergări, aruncarea lanciei şi înotul. El a creat o şcoală de educaţie pentru fiii ducelui din Mantova.

Renaşterea a fost un fenomen istoric complex, care a reprezentat avântarea omului spre viaţa reală, spre căutarea adevărului şi frumosului. Dintre promotorii ideilor renascentiste, menţionăm pe Michel Montaigne, scriitor şi filosof francez (1553-1592), care a susţinut necesitatea echilibrului între corp şi educaţie, realizat prin mişcare.

Secolul XVII, secolul realismului, aduce în prim plan oameni ca: John Locke, medic, filosof englez (1632-1704), Jean Jacques Rousseau, iluminist elveţian-francez, scriitor (1712-1778), care situau educaţia fizică pe acelaşi plan cu educaţia spirituală. Ei recomandau înotul ca mijloc de recreere şi întărire a sănătăţii.

Johann Cristoph GutsMuths, născut în anul 1759 în Saxonia, este considerat întemeietorul sistemului german de gimnastică şcolară. În cartea sa Cărticică despre arta înotului pentru salvare, apărută în anul 1797, recomanda pentru prima dată 3 etape pentru deprinderea înotului: exerciţii pe uscat, exerciţii de acomodare cu apa, exerciţii în apă. Tot el recomanda scăldatul în ape reci, pentru valoarea sa igienică şi pentru folosul practic.

Gerhard Ulrich Anton Vieth (1768-1836), un excelent pedagog, contemporan cu GutsMuths, este printre cei dintâi autori care pun la baza educaţiei fizice anatomia şi fiziologia umană. El descrie structura corpului omenesc în legătură cu mecanismul mişcărilor şi al efectelor de pârghie ale oaselor, acţionate de muşchi. A descoperit mecanismul mişcărilor la înot, motivate ştiinţific, valabile şi astăzi.

În perioada imediat următoare, înotul a evoluat sub aspect competitiv. Primul club de înot a luat fiinţă la Londra, în anul 1837, iar mai târziu, în anul 1858, a avut loc primul campionat al lumii în Australia. Ulterior, întrecerile sportive s-au extins într-o serie de ţări. În Anglia, în anul 1869, au avut loc primele campionate naţionale, folosind ca procedeu de concurs înotul bras; primele campionate ale Americii s-au desfăşurat în anul 1877; Londra organizează primul campionat în anul 1895, iar Franţa organizează primele campionate naţionale în anul 1899.

Anul 1896 marchează definitiv apariţia înotului, alături de celelalte discipline sportive, în programul primei Olimpiade moderne. De atunci şi până în prezent, înotul nu a lipsit de la Jocurile Olimpice.

Evoluţia tehnicii procedeelor de înot în cadrul J. Olimpice va fi tratată la fiecare procedeu de înot, separat.